Copiii coopereaza neconditionat

Copiii coopereaza. Si ca sa ma fac si mai bine inteleasa va mai spun o data: copiii coopereaza neconditionat, cel putin pana la o anumita varsta. De ce fac asta? Pentru ca asta le este natura, asa sunt facuti sa fie.

Si acum or sa imi sara in cap 99% dintre mamicile care citesc acest blog. Cum coopereaza? Ca eu il strig la masa si el fuge pe usa? Ca eu ii spun sa se culce si el arunca pernele pe jos? Ca eu ii spun sa faca in olita si el face fix in mijlocul sufrageriei? Da, si atunci coopereaza, dar nu cu ceea ce i se spune ( cuvintele rostite) ci cu ceea ce este in spatele lor. Eu il strig sa vina la masa si in gand ....iar te strig degeaba, ca oricum nu asculti niciodata. Eu ii spun sa se culce si ma gandesc m-am saturat cat m-ai alergat azi, mai culca-te o data sa fac si eu un dus. Eu ii spun sa faca la olita si in minte mea...numai soacra-mea m-a innebunit cu olita, daca era dupa mine puteai sa mai faci pisu in pampers macar pana la vara.

Cred ca acum m-am facut destul de bine inteleasa. Copiii disting ceea ce este in spatele acelor sunete care ne ies pe gura. Copiii cauta si simt emotia, cauta autenticitatea. Si ii vor raspunde numai acesteia si, da, neconditionat.

Acum o sa va dau 2 exemple concrete. Unul din ele petrecut chiar in seara asta. De fapt asta m-a motivat sa scriu despre cooperarea copiilor acum.

I-am facut baie lui Andrei ( 1 an si jumatate), l-am pregatit de somn si l-am lasat cu tati sa bea laptele si sa se culce. La noi imbracatul dupa baie sau schimbat orice pampers dureaza cam 15-20 de minute, timp in care alergam dupa el prin casa ( la propriu si in apartament cu 3 camere). Somnul de seara se face in patul mare din camera lui impreuna cu tata sau cu mama. Patutul probabil are undeva la 200 de grade pentru ca altfel nu imi explic cum de urla din gura de sarpe cand il atinge. Cred ca v-ati facut o parere.

Dupa cum am spus, l-am lasat cu tata, m-am asezat la calculator si dupa 2 minute il aud pe tati cu vocea in soapta: Mami,vino putin. De obicei aud asta dar pe un ton nervos si dupa niste urlete consistente  ale copilului. Chiar nu intelegeam ce s-a intamplat. Tata era cu biberonul aproape gol in mana, fara tetina iar copilul plin de lapte din cap pana in picioare. Evident ca m-a pufnit rasul. Andrei reusise sa impinga tetina in biberon si sa-si toarne laptele in cap. M-am distrat copios, am luat copilul, i-am explicat ca mai facem inca o baitza...mamaaa, ce bucurie. L-am dusat putin, l-am sters, i-am pus pampersul in cada inca. Am ajuns in camera, l-am mai sters putin si in 30 de secunde era imbracat si statea linistit in patut asteptand sa curatam si sa schimbam lenjeria si patura din patul in care urma sa doarma. Copilul a inteles exact ca acum este ceva serios si  a cooperat ca atare.

Alta data, cand aveam aceeasi poveste cu imbracatul  doar ca atunci nu mergea in picioare ci alerga in patru labute, am primit un telefon sa ajung undeva foarte foarte repede. I-am spus lui Andrei foarte serios. „Mami, ma grabesc foarte tare. E important sa ajungem acolo foarte repede. Te rog sa stai sa te imbrac”. La fel, intr-un minut eram imbracat. Copilul a simtit ca vorbesc serios si chiar e important sa ma lase sa il imbrac.

Copiii simt exact ceea ce spui. De asta si vechile probleme: pe mama asculta si pe tata, nu. Sau invers. Tocmai pentru ca unul cere ceva important si e constient de asta, pe cand celalalt mai ca se roaga de el si eventual la Divinitate sa faca ceea ce trebuie.  Imi aduc aminte cand era Andrei foarte mic si incercam sa il invatam cateva locuri in care va urma sa nu aiba voie sa umble multe luni de atunci inainte ( gen calculator si inca 2 dispozitive din astea cu luminite si butonase). Ii spunea scurt Nu, o data, de doua ori, maxim de trei ori, dupa care il luam de acolo. Pe cand tata mai ca se ruga de el si isi cerea scuze ca il deranjeaza de la butonare. Evident ca pe copil il durea fix in pampers de ce spunea tati. I-am spus, daca tu nu te iei pe tine in serios, cum ar putea Andrei sa te ia.